Viața cu pumnu-n gură!

În aproape 10 ani de presă, am văzut nenumărate cazuri de cenzură și de autocenzură! Ca jurnalist, ești cenzurat de către editorii de presă, atunci când te mănâncă undeva și vrei să publici un articol despre mai-marii zilei. Mai mari care contribuie la profitul editorului cu bani frumoși și de unde, până la urmă, îți iei și tu salariul. Înghiți în sec și te gândești la un alt subiect, ,,potrivit” pentru cititorii tăi.

Dacă cenzura, în aproape toate formele ei (numai un exemplu-corectitudinea politică), este prezentă chiar și în societățile cu democrații consolidate, impusă de interesele de moment, autocenzura este o urmare a educației, a limitării societății și, dacă ne referim la România, chiar o trăsătură a instinctului de conservare.

Astfel, timp de decenii întregi, românii au fost obligați să închidă gura și să fie niște animale docile. Știau alternativa: prin anii ’50 riscau eliminarea fizică sau, în cel mai bun caz, ani grei de temniță și de muncă silnică, la care se adăuga oprobiul proletar; ceva mai recent, înainte de lovitura de stat, dacă aveai gura mare riscai interogatorii lungi la Securitate, hărțuirea oamenilor din sistem și marginalizarea profesională.

După atâția ani de cenzură și de autocenzură, capul plecat și lipsa de reacție au devenit trăsături genetice ale acestui neam. Încă de la o vârstă fragedă am fost învățați să ne vedem de treaba noastră, să avem grijă ce vorbim și cu cine, căci ,,nu se știe, maică, ce timpuri vin, iar ăștia sunt răzbunători. E mai bine să fii liniștit, să îți vezi de treaba ta, altfel ăștia te vor considera nebun! Îți găsesc ceva și te pot băga la pușcărie sau te omoară noaptea, pe stradă”. Da, cam acestea au fost sfaturile rudelor mele de sex feminin, care au o anumită vârstă.

Îi înțeleg pe oamenii bătrâni, empatizez destul de bine ca să știu prin ce au trecut în tinerețile lor dominate de seceră și de ciocan. Nu înțeleg, însă, de ce tinerii nu au nicio reacție. Tinerii intelectuali nici măcar nu se prezintă la vot, lăsând țara la votul unor oameni ușor de manipulat! Nu înțeleg de ce nu protestăm nici măcar când ni se ia pâinea de la gură! Din acest punct de vedere, comparația cu Ucraina, Grecia sau Germania este inutilă.

În România anului 2014, libera exprimare este considerată, încă, un moft! Un moft pentru care acela care și-l asumă plătește cu vârf și îndesat. Ești polițist și scrii pe pagina ta PERSONALĂ de Facebook că piețele piteștene sunt mizerabile și înțesate de țigani infractori? Ia de la sistem! Ofițerul superior (nu vreun puștan de la academie sau de la școala de poliție) Dănuț Dinu a făcut niște afirmații pertinente și și-a pierdut funcția de purtător de cuvânt al IPJ Argeș. Nu mai are rost să spun că, de peste 10 ani, polițiștii sunt civili, nu militari, având dreptul de a protesta, de a avea sindicate etc. Dinu a fost dat exemplu și pentru alți salariați ai statului, după modelul ,,Vezi ce i s-a întâmplat ăluia, care mai era și ditamai persoana publică, cu prieteni jurnaliști, pe ici pe colo? Păi tu, care ai 27 de ani și nu te știe nici dracu’, te zboară ăștia imediat dacă tot o dai înainte cu nemulțumirile!”.

Despre presă, mai ales cea locală, nici nu are rost să vorbim! Chiar și în discuțiile la o țigară, înaintea vreunei conferințe de presă sau la un eveniment, dacă unul spune ceva care nu se încadrează în linia generală, impusă de cutumele sistemului, este imediat etichetat nebun. De aceea, poate, avem și o presă fadă, care scrie mult, dar aproape nimic. Iar o să îmi iau înjurături dar, față de alții, nu am reușit să trăiesc niciodată cu pumnul în gură.

Când am reușit să performez aproape 7 ani la ditamai cotidianul central, dar îmi pierdeam relativ repede locul de muncă pe la vreo fițuică locală, îmi dădeam seama că deranjez! Că am gura mare, că îmi spun nemulțumirile pe față, nu pe la vreo țigară… Nu am fost plimbat, în 10 ani de carieră, de către vreun partid sau vreo redacție, nici pe la Bruxelles, nici pe la vreun oraș înfrățit cu vreo localitate a noastră, nimic.

Am văzut deseori cum puștoaice semianalfabete erau promovate în redacții doar pentru că și-o trăgeau cu patronul/editorul sau că erau recomandate de pe la vreun partid, unde prestau același gen de activitate ,,intelectuală”. Puținele ieșiri din țară le-am făcut pe banii mei și nimeni nu a reușit să-mi bage pumnul în gură, nici chiar atunci când mi-au tăiat contractele de publicitate. Din fericire, sunt din ce în ce mai mulți oameni ca mine, chiar și la Pitești, și le transmit salutări și ,,Curaj” pe această cale.

Dan Badea