Foto Press 24
Motto: ”A mâncat Iacov, s-a îngrăşat Israel şi s-a făcut îndărătnic; îngrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a şi s-a umplut de grăsime; a părăsit pe Dumnezeu, Cel ce l-a făcut şi a dispreţuit cetatea mântuirii sale” (Deut.32, 15)
La această formă monstruoasă se poate ajunge ușor. Mult prea ușor pentru o epocă sofisticată. Sau poate acesta o fi prețul/pedeapsa sofisticării…Cine mai știe?! Oricum, pe plan moral situația nu este deloc senină. Susținem absurdul libertății de expresie extremă, formăm o „societate deschisă”, cu minți interconectate (cuplate în același timp la o năzbâtie cibernetică aducătoare bani și voturi, însă neputincioasă în ceea ce privește susținerea reală a progresului vieții individuale) și ni se pare că putem să sfidăm pe oricine în orice fel considerăm, fără a putea fi făcuți răspunzători.
Negăm orice lucru, faptă, idee sau ființă care incomodează confortul autosuficient. Într-un cuvânt: alegem liber să nu gândim. Stăm confortabil și arogant ca niște cartofi modificați genetic, pe rastelul „polishat” al unui imens supermarket, pe care îl numim „lume” și avem impresia că strălucirea stranie, roz-bolnăvicioasă, pe care o emanăm este – în fond – „libertatea” pentru care strămoșii noștri („cartofi” de țară, plini de pământ)au visat să o vadă la copiii lor.
Oare acesta să fie prețul avansului civilizației? Căderea în necugetare? În Antichitate regele Nabucodonosor își privi splendidul imperiu întrebându-se: „Oare nu-i acesta Babilonul cel mare, pe care eu l-am zidit drept casă împărătească prin tăria puterii mele spre cinstirea slavei mele?”. A doua zi, deghizat în cerșetor pentru a-și salva viața, păștea iarbă de pe marginea șanțului, asemenea animalelor.
Mai târziu, în Roma anilor 476, barbarii intrau în cetatea „eternă” cu topoarele pline de sânge, găsind o populație ultrasofisticată dar în același timp epuizată de chefuri, tâmp uluită că i s-a putut întâmpla așa ceva. Faptul că romanii își cheltuiau toată viața pe plăceri molatice, promovând „libertățile” cele mai deșucheate, luxul refuzului și aroganța de a se crede intangibili, la care au adăugat primul din lungul șir de abandonuri ale credinței creștine (dacă e să le dăm crezare contemporanilor Boetius și Salvianus)i-a transformat, cu toată „libertatea” lor de expresie, în sclavi ai unui neam neinstruit, însă plin de vitalitate.
Constantinopolul înconjurat de turcii lui Mahomed II, la 1453, era deja un trup intrat de viu în putrefacție. În ciuda faptului că erau înconjurați de cea mai numeroasă și mai bine dotată armată a timpului, mulți dintre bizantini își petreceau viața prin piețe fie cu negoțul cel de toate zilele, fie discutând în contradictoriu – după gustul grecilor – teme de filosofie și teologie, neavând nici un apetit pentru implicarea în lupta comună de apărare împotriva invadatorilor.
În toate cazurile sus-amintite, semnele necugetarii, ale cumplitei și extremei libertăți de a nu gândi, au fost imprudența și uluirea tâmpă de după. Avem și noi aceste semne?! Cel puțin imprudența, da!
Ca soluție de salvare – improbabil să mai fie acceptată de o populație îmbuibată, autosuficientă, înrobită de lux – am putea da varianta marelui Heidegger, profetul trist al morții civilizației actuale: ”Numai un Dumnezeu mai poate încă să ne salveze. Ne rămâne ca singură posibilitate să pregătim prin gândire și poezie o disponibilitate pentru apariția lui Dumnezeu, sau pentru absența lui Dumnezeu în declinul nostru; să ne înclinăm în fața Dumnezeului absent”. Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop
Dan Badea
